Motto: „Dacă te uiți la lucruri superficial și citești cu ochiul în loc să citești cu mintea, cum ai putea oare să apreciezi o carte sau sunetul unei harpe?” (Maximă scrisă de învățatul Hong Zicheng, 1572-1620)
Acesta este titlul unui volum apărut în 2020 la Editura „Humanitas”. Ce cuprinde el, aflăm din pagina de titlu: „Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu”. Ștefan Liiceanu este fiul lui Gabriel Liiceanu, eseist, filozof, scriitor, ziarist, director al Editurii „Humanitas” din 1990, și al Aurorei Liiceanu, specialistă în psihologie și autoare a multor cărți cu o tematică diversă. După un an de studiu la ASE București, tânărul Liiceanu își va continua studiile în Japonia. Aici, pe lângă studiile de limbă japoneză și de economie, a absolvit la University of Tokyo un master, cu specializare în budism și istorie culturală niponă. Volumul ce-l prezentăm conține poveștile pe care le-a descoperit în perioada când învăța în Japonia despre Extremul Orient. Pe Ștefan Liiceanu acestea l-au impresionat, le-a reținut și, treptat, le-a tradus și în limba română. Ele alcătuiesc prima operă pe care a publicat-o. Până la ea, a scris articole de specialitate, adică în domeniul economic și financiar.
Studiind Japonia din punct de vedere cultural, a trebuit să se documenteze și despre China și scrierile clasice ale sale întrucât „cultura clasică a Extremului Orient s-a născut în China, radiind peste toate țările din jur […]. Pentru Asia de Est, China a fost în mare măsură ceea ce a fost Imperiul Roman pentru Occident”. Așa se explică deci că cea mai mare parte dintre textele antologate în volumul de debut al acestui intelectual provin din China. Ștefan Liiceanu a fost efectiv cucerit de ceea ce descoperea în țara în care studia acum.
Așadar, volumul „Arcașul fără arc” este o antologie de texte cunoscute de Ștefan Liiceanu în anii șederii în Japonia și traduse de el în limba noastră. El are ca titlu numele unei povestiri din cuprinsul său. Este format din șase capitole, o prefață a traducătorului, un „Glosar”și „Bibliografie”. Capitolele au denumiri ce reprezintă tematica și reunesc mai multe texte cu titulari distincte. În total, cititorul parcurge 91 de povestiri, iar al șaselea capitol, deci ultimul, însumează 13 maxime alese de traducător din diverse texte cunoscute acolo. În „Prefața” volumului, Ștefan Liiceanu ne menționează lucrările din care a selectat creațiile pe care ni le oferă spre lectură. Tot în ea, suntem informați despre școlile de gândire ce-au clădit civilizația Chinei. Ele și-au pus amprenta asupra viziunii despre lume a naratorilor poveștilor. Este vorba de confucionism, legalism și daoism. Spre exemplu, confucioniștii credeau că „prin natura lui omul este bun”, idee ce o ilustrează și povestirea „Natura umană este fundamental bună”.În antiteză, legaliștii „considerau că omul este mai aproape de animal decât de un ideal împlinit și că trebuie domesticit”, precum reiese și din narațiunea „Natura umană este fundamental rea”.
Daoiștii formau școala de gândire a celor educați ce cultivă virtuți precum simplitatea, naturalețea, compasiunea, spontaneitatea, dar, mai ales, ideea de „acțiune activă”. Principiul lor-„a face fără să faci”-îl ilustrează și povestea- capodoperă „Arcașul fără arc”. Ce înseamnă aceasta? Ne explică Ștefan Liiceanu în prefața operei: „Nu este vorba de a-ți petrece viața nefăcând nimic, de a fi pasiv, ci de a face un lucru în mod perfect și cu detașare în același timp, a-l face inconștient.” Simplu spus, înseamnă a fi înzestrat cu har evocator, cu talent, cu îndemânare, virtuți care îți dau forță creatoare, ce-ți permit să realizezi cu maximă ușurință ceva fără a simți osteneala, este ceva sinonim cu ceea ce Tudor Arghezi numea metaforic „slovă de foc”.
Pentru o mai bună și mai ușoară înțelegere a mesajului/semnificațiilor creațiilor antologate. Ștefan Liiceanu oferă cititorilor români un „Glosar”. În el, aflăm ca dintr-un dicționar explicativ date esențiale despre numele proprii de persoane și locuri pe care le întâlnim în operă. Lectura „Glosarului” este aidoma unei călătorii inițiatice într-un țărâm al înțelepților, mulți dintre ei deveniți foarte cunoscuți peste timp, cum este Confucius, cel mai pomenit filozof chinez din toate timpurile. Ca mare înțelept, a trăit între anii 551 și 479, poseda un sistem de gândire ce punea accent pe educație, respectul față de ceilalți și față de părinți. Respectul față de cei din jurul nostru reprezintă una din învățăturile de bază din confucianism, sintetizată în cuvintele lui – „Nu face altora ce nu ai dori să ți se facă ție”. Numai întrând puțin măcar în intimitatea modului de a concepe lumea,putem înțelege sensul pe care îl dau ei vieții de zi cu zi. Informațiile din „Glosar” facilitează descoperirea frumuseților ascunse ale lumii cu care facem cunoștință în cele 91 de povești antologate. Lectura volumului este inițiere în tainele unei lumi ce este guvernată de alte principii decât ale europenilor. De fapt, cititul lor este o călătorie cu dublu sens: în lumea lor, dar și în a noastră, pentru că tematica/problematica abordată în povestiri se referă la teme general-umane. Cunoscând alteritatea la ea acasă, conștientizăm mai ușor specificul nostru, notele lui particulare. Este o cale de a ne întâlni în intimitate cu ce-ul nostru, european, în paralel cu cel asiatic.
Ștefan Liiceanu a conceput cartea în următoarele capitole tematice: I. Natura umană; II. Umor; III. Înțelepciune; IV. Budism zen; V. Povești și fabule; VI. Maxime. Textele sunt scurte, 1-2 pagini majoritatea. În oricare text, un singur episod narativ, fiecare are un tâlc al lui, ca în fabulele clasice. Asiaticii dau multor situații cunoscute în fabule un alt sens decât o facem noi. Naratorii sunt omniscienți, ei relatează doar episoade lumești pe care le-au cunoscut și care au ceva unic în ele. Umorul este nelipsit, ca și-o doză de ironie sugerată în subtext. Nimic nu-i de prisos în relatări, nimic nu-i ambiguu, totul îmbracă un limbaj comun, obișnuit, dar dens în semnificații. Echivocul este prezent în deznodământ, acesta fiind cu predilecție plurisemantic, specific operelor deschise. Citind volumul oferit nouă de Ștefan Liiceanu, tot timpul am trăit cu impresia că asist la un spectacol cu piesa „Clipe de viață” a dramaturgului american William Saroyan sau că citesc „Momente schițe” de Ion Luca Caragiale. Ștefan Liiceanu are și marele merit de a ne fi ales creații în care epicul, narativul, faptul de viață credibil este tot timpul în atenția cititorului.
O culegere admirabil concepută, iar ținuta în care reputata Editură „Humanitas” o „îmbracă” este cuceritoare. Rândurile noastre sunt o modestă și sinceră invitație adresată bibliofililor de a o lua spre lectură de pe generosul „Raft cu carte” al Liderului Presei Sălăjene. Această așteptată rubrică este similară cu ceea ce Jorge Luis Borges numea metaforic „Cartea de nisip sau cartea infinită”.
Însuși Ștefan Liiceanu, într-un sintetic fragment postat în supracoperta volumului, ne adresează un îndemn la lectura acestei adevărate cărți de înțelepciune întrucât „cine citește textele selectate nu le mai uită niciodată și toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit că, traducându-le, pot să le pun și la îndemâna altora”.
Lectura ne învață cum putem reuși în viață să devenim „arcași”, fără să avem arc.
prof. Octavian Guţu
